După Ioan 19:1-42

19  Apoi Pilat l-a luat pe Isus și l-a biciuit.+  Soldații au împletit o coroană de spini și i-au pus-o pe cap, l-au îmbrăcat cu o mantie purpurie+  și veneau spre el, zicând: „Salutare, rege al iudeilor!”. Și îl pălmuiau.+  Pilat a ieșit din nou și a zis mulțimii: „Iată că vi-l aduc afară ca să știți că nu găsesc nicio vină în el”.+  Atunci Isus a ieșit afară, purtând coroana de spini și mantia purpurie. Și Pilat le-a zis: „Iată omul!”.  Dar, când l-au văzut, preoții principali și gărzile au strigat: „Pe stâlp cu el! Pe stâlp cu el!”.+ Pilat le-a zis: „Luați-l voi și țintuiți-l pe stâlp, fiindcă eu nu găsesc nicio vină în el”.+  Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o lege și, potrivit acestei legi, el trebuie să moară,+ fiindcă s-a făcut pe sine fiul lui Dumnezeu”.+  Când a auzit ce spuneau, Pilat s-a înfricoșat și mai tare.  El a intrat din nou în palat și l-a întrebat pe Isus: „De unde ești?”. Dar Isus nu i-a dat niciun răspuns.+ 10  Atunci Pilat i-a zis: „Refuzi să-mi vorbești? Nu știi că am autoritate și să te eliberez, și să te țintuiesc pe stâlp?”. 11  Isus i-a răspuns: „N-ai avea nicio autoritate asupra mea dacă nu ți-ar fi fost dată de sus.+ De aceea, omul care m-a predat ție se face vinovat de un păcat mai mare”. 12  Din acest motiv, Pilat căuta o modalitate de a-l elibera, dar iudeii strigau: „Dacă îl eliberezi pe omul acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine rege se împotrivește* Cezarului”.+ 13  Când a auzit aceste cuvinte, Pilat l-a dus afară pe Isus și s-a așezat pe un scaun de judecată în locul numit Pardoseala de Piatră, care, în ebraică, se numește Gabata. 14  Era ziua Pregătirii+ Paștelui, pe la ceasul al șaselea. Și el le-a zis iudeilor: „Iată-l pe regele vostru!”. 15  Dar ei au strigat: „Ucide-l! Ucide-l! Pe stâlp cu el!”. Pilat le-a zis: „Să-l țintuiesc pe stâlp pe regele vostru?”. Preoții principali au răspuns: „N-avem alt rege decât Cezarul”. 16  Atunci el li l-a predat ca să fie țintuit pe stâlp.+ Și ei l-au luat pe Isus. 17  Iar el, ducându-și stâlpul de tortură, a ieșit spre așa-numitul Loc al Craniului,+ care, în ebraică, se numește Golgota.+ 18  Acolo l-au țintuit pe stâlp+ împreună cu alți doi bărbați: unul era de o parte și altul de cealaltă parte, Isus fiind în mijloc.+ 19  De asemenea, Pilat a scris pe o plăcuță titlul: „Isus Nazarineanul, regele iudeilor”+ și a pus-o pe stâlpul de tortură. 20  Mulți iudei au citit acest titlu, fiindcă locul unde Isus a fost țintuit pe stâlp era aproape de oraș. Era scris în ebraică, în latină și în greacă. 21  Dar preoții principali ai iudeilor i-au spus lui Pilat: „Nu scrie: «Regele iudeilor», ci scrie că el a zis: «Eu sunt regele iudeilor»”. 22  Pilat a răspuns: „Ce-am scris, am scris”. 23  După ce soldații l-au țintuit pe Isus pe stâlp, i-au luat veșmintele* și le-au împărțit în patru, câte o parte pentru fiecare soldat. Și i-au luat și cămașa, dar cămașa era fără cusătură, fiind țesută de sus până jos într-o singură bucată. 24  De aceea, și-au zis unii altora: „Să n-o sfâșiem, ci să aruncăm sorții ca să hotărâm a cui va fi”.+ Aceasta s-a întâmplat ca să se împlinească ceea ce spun Scripturile: „Au împărțit între ei veșmintele mele și au aruncat sorții pentru îmbrăcămintea mea”.+ Soldații au făcut deci aceste lucruri. 25  Lângă stâlpul de tortură al lui Isus stăteau mama sa+ și sora mamei sale, precum și Maria, soția lui Clopa, și Maria Magdalena.+ 26  Când i-a văzut stând acolo pe mama sa și pe discipolul pe care îl iubea,+ Isus i-a zis mamei sale: „Femeie, iată-ți fiul!”. 27  Apoi i-a zis discipolului: „Iată-ți mama!”. Și de atunci discipolul a luat-o la el acasă. 28  După aceea, știind că toate lucrurile fuseseră împlinite, Isus a zis: „Mi-e sete”, ca să împlinească ceea ce spun Scripturile.+ 29  Acolo era un vas plin cu vin acru. Ei au înfipt un burete plin cu vin acru într-o tulpină de isop și i l-au dus la gură.+ 30  După ce a primit vinul acru, Isus a zis: „S-a împlinit!”+ și, înclinându-și capul, și-a dat spiritul.+ 31  Întrucât era ziua Pregătirii,+ ca să nu rămână corpurile pe stâlpii de tortură+ în sabat (căci acea zi de sabat era o zi mare),+ iudeii l-au rugat pe Pilat să le fie zdrobite picioarele și să le fie date jos corpurile. 32  Soldații au venit deci și au zdrobit picioarele primului om și pe ale celuilalt care era pe stâlp lângă Isus. 33  Dar, când au ajuns la Isus, au văzut că era deja mort și nu i-au mai zdrobit picioarele. 34  Însă unul dintre soldați i-a împuns coasta cu o suliță+ și imediat a ieșit sânge și apă. 35  Cel care a văzut lucrul acesta depune această mărturie, iar mărturia lui este adevărată. Și el știe că ceea ce spune este adevărat, pentru ca și voi să credeți.+ 36  Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ceea ce spune un pasaj din Scripturi: „Niciun os nu-i va fi zdrobit”.+ 37  Iar un alt pasaj din Scripturi spune: „Ei îl vor privi pe cel pe care l-au străpuns”.+ 38  După aceea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus – dar pe ascuns, de teama iudeilor – ,+ i-a cerut lui Pilat să-l lase să ia corpul lui Isus, iar Pilat l-a lăsat. El s-a dus deci și i-a luat corpul.+ 39  Și a venit și Nicodim,+ omul care venise prima dată la el noaptea, și a adus un amestec de smirnă și aloe, ce cântărea cam 100 de litre.+ 40  Ei au luat corpul lui Isus și l-au înfășurat în pânze de in cu mirodenii,+ după obiceiul de înmormântare al iudeilor.+ 41  În locul unde a fost țintuit pe stâlp era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou,+ în care nu mai fusese pus nimeni. 42  Întrucât era ziua Pregătirii+ la iudei și mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

Note de subsol

Sau „vorbește împotriva”.
Sau „veșmintele de deasupra”.

Note de studiu

l-a biciuit: De obicei, înainte să fie executat pe stâlp, un condamnat era biciuit. Cedând la strigătele insistente ale evreilor care cereau executarea lui Isus și eliberarea lui Baraba, Pilat l-a luat pe Isus și „l-a biciuit”. (Mt 20:19; 27:26) Cel mai îngrozitor instrument pentru biciuire era flagelul (în latină, flagellum). El era format din câteva funii sau curele din piele prinse de un mâner. Din câte se pare, pe aceste curele erau fixate bucăți ascuțite de os sau de metal pentru ca loviturile să fie și mai dureroase.

coroană: Vezi nota de studiu de la Mr 15:17.

l-au îmbrăcat cu o mantie purpurie: Vezi nota de studiu de la Mr 15:17.

Iată omul!: Aceste cuvinte ale lui Pilat par să exprime atât respect, cât și milă. Deși bătut și rănit, Isus a dovedit o atitudine plină de demnitate și de calm, pe care până și Pilat a recunoscut-o. Expresia ecce homo, prin care Vulgata redă cuvintele lui Pilat, constituie tema a numeroase opere artistice. Cei care cunoșteau Scripturile ebraice și care au auzit cuvintele lui Pilat și-au adus aminte, probabil, de profeția mesianică din Za 6:12: „Iată-l pe omul al cărui nume este Vlăstarul”.

Noi avem o lege: Văzând că acuzațiile lor de natură politică n-au dat niciun rezultat, iudeii și-au dezvăluit adevărata intenție și au adus împotriva lui Isus o acuzație de natură religioasă, aceea de blasfemie. Cu câteva ore înainte, ei prezentaseră aceeași acuzație în fața Sanhedrinului. Pentru Pilat însă, era o acuzație nouă.

de sus: Sau „din cer”. Termenul grecesc ánōthen este redat prin „de sus” aici și în Iac 1:17; 3:15, 17. Același termen este folosit în Ioa 3:3, 7, unde poate fi redat atât prin „din nou”, cât și prin „de sus”. (Vezi nota de studiu de la Ioa 3:3.)

omul: Probabil că prin acest cuvânt Isus nu s-a referit în mod specific la Iuda Iscariot sau la vreo altă persoană, ci la toți cei care au fost complici la moartea sa. Printre ei s-au numărat Iuda, „preoții principali și întregul Sanhedrin” și chiar „mulțimile” care au fost convinse să ceară eliberarea lui Baraba. (Mt 26:59-65; 27:1, 2, 20-22; Ioa 18:30, 35)

prieten al Cezarului: Acest titlu onorific le era acordat deseori guvernatorilor din provinciile Imperiului Roman. Dar, în acest context, conducătorii evrei l-au folosit, din câte se pare, într-un sens mai larg, insinuând că Pilat putea fi acuzat că tolera un act de înaltă trădare. Cezarul din timpul acela era împăratul Tiberiu, cunoscut pentru obiceiul său de a-i executa pe toți cei pe care îi considera neloiali, inclusiv pe demnitarii de rang înalt. De exemplu, Lucius Aelius Seianus, comandantul gărzii pretoriene, purta titlul oficial de „prieten al Cezarului”. El putea fi considerat al doilea în ierarhie după Tiberiu. Cât timp a fost la putere, influentul Seianus l-a protejat și l-a susținut pe Pilat, care era un favorit al său. Dar, în 31 e.n., Seianus a căzut în dizgrația lui Tiberiu, care l-a acuzat de sedițiune și a poruncit ca el și mulți dintre susținătorii lui să fie executați. Acest eveniment s-a petrecut cu puțin timp înainte ca Isus să compară în fața lui Pilat. Viața lui Pilat putea fi deci amenințată dacă saducheii i s-ar fi plâns împăratului cu privire la el și, mai ales, dacă l-ar fi acuzat că ʻnu era prieten al Cezarului’. Întrucât îi iritase deja pe iudei, Pilat nu voia să riște alte divergențe cu ei, cu atât mai puțin să fie acuzat de lipsă de loialitate. Așadar, se pare că Pilat a permis ca teama de un împărat gelos să-l influențeze, astfel că l-a condamnat la moarte pe Isus, un om despre care știa că este nevinovat.

Cezarului: Vezi nota de studiu de la Mt 22:17.

scaun de judecată: Vezi nota de studiu de la Mt 27:19.

Pardoseala de Piatră: În ebraică, acest loc se numea Gabata, cuvânt de origine incertă, care înseamnă, probabil, „colină”, „înălțime” sau „spațiu deschis”. Denumirea lui grecească, Lithóstrōton (Pardoseală de Piatră), poate desemna o simplă pardoseală de piatră sau o pardoseală decorativă. Unii erudiți consideră că Pardoseala de Piatră era o suprafață acoperită cu mozaic. Locul exact unde se afla această pardoseală nu se cunoaște. Este posibil să fi fost într-un loc deschis din fața palatului lui Irod cel Mare, deși unii erudiți sugerează alte locuri.

ebraică: Vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.

ziua Pregătirii Paștelui: „Ziua Pregătirii” desemna ziua care preceda sabatul săptămânal; în această zi, iudeii se pregăteau pentru sabat. (Vezi nota de studiu de la Mr 15:42.) Totuși, Ioan adaugă aici cuvântul „Paștelui”. Momentul la care se referă el în acest context corespunde dimineții zilei de 14 nisan, ziua procesului și a morții lui Isus. Ziua de Paște începuse în seara precedentă, seară în care, așa cum arată celelalte evanghelii, Isus și apostolii luaseră masa de Paște. (Mt 26:18-20; Mr 14:14-17; Lu 22:15) Cristos a respectat în mod perfect dispozițiile Legii, inclusiv pe aceea de a sărbători Paștele în 14 nisan. (Ex 12:6; Le 23:5) Chiar dacă 14 nisan 33 e.n. a fost ziua de Paște, ea putea fi considerată și ziua Pregătirii Paștelui în sensul că în acea zi se pregătea Sărbătoarea Turtelor Nedospite, care dura șapte zile și care începea în ziua următoare. Întrucât Sărbătoarea Turtelor Nedospite urma imediat după ziua de Paște, ambele sărbători erau denumite uneori „Paște”. (Lu 22:1) Ziua de după 14 nisan era întotdeauna un sabat, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. (Le 23:5-7) În 33 e.n., 15 nisan a căzut chiar în ziua de sabat săptămânal, astfel că acea zi a fost „o zi mare” de sabat, sau un sabat dublu. (Vezi nota de studiu de la Ioa 19:31.)

pe la ceasul al șaselea: Adică aproximativ ora 12. (Pentru o explicație a contradicției aparente dintre această relatare și cea consemnată de Marcu, care spune că Isus a fost țintuit pe stâlp la „ceasul al treilea”, vezi nota de studiu de la Mr 15:25.)

ducându-și stâlpul de tortură: Potrivit relatării lui Ioan, Isus și-a dus singur stâlpul de tortură. Totuși, celelalte evanghelii (Mt 27:32; Mr 15:21; Lu 23:26) spun că Simon din Cirena a fost obligat să ducă stâlpul până la locul execuției. Relatarea lui Ioan este uneori condensată și, în multe cazuri, el nu a repetat ceea ce era deja menționat în celelalte evanghelii. De aceea, nu este surprinzător că în evanghelia lui Ioan este omis detaliul că Simon a fost obligat să ducă stâlpul.

stâlpul de tortură: Vezi nota de studiu de la Mt 27:32.

Loc al Craniului: Expresia grecească Kraníou Tópos reprezintă redarea numelui ebraic Golgota. (Vezi nota de studiu de la Golgota, din acest verset. Pentru o analiză a termenului ebraică, așa cum apare în Scripturile grecești creștine, vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.) Unele traduceri ale Bibliei folosesc în Lu 23:33 termenul Calvar, care provine din latinescul calvaria („craniu”), ce apare în Vulgata.

Golgota: Provine din termenul gulgólet, din limba ebraică, însemnând „craniu”. (Compară cu Ju 9:53; 2Re 9:35, unde termenul gulgólet este redat prin „craniu”.) În zilele lui Isus, locul se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Deși nu se cunoaște locația exactă, unii consideră că e posibil ca Golgota să se fi aflat în apropierea locului în care astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. (Vezi Ap. B12.) Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar spune că unii au putut privi de la distanță executarea lui Isus. (Mr 15:40; Lu 23:49)

stâlpul de tortură: Sau „stâlpul de execuție”. (Vezi Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”.)

ebraică: Vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.

latină: Aceasta este singura menționare concretă a limbii latine în textul inspirat al Bibliei. Pe vremea lui Isus, latina era limba folosită de autoritățile romane din Israel. Ea apărea pe inscripțiile oficiale, dar nu era limba vorbită de popor. Faptul că în Israel se vorbeau mai multe limbi explică, probabil, de ce inscripția pusă de Pilat deasupra capului lui Isus Cristos (Ioa 19:19), care conținea motivul execuției sale, era scrisă în latină, limba oficială, precum și în ebraică și în greacă (koine). Unele cuvinte și expresii din Scripturile grecești creștine provin din limba latină. (Vezi Glosarul, „Latină”; „Introducere la cartea Marcu”.)

i-au luat veșmintele și le-au împărțit: Vezi nota de studiu de la Mt 27:35.

sora mamei sale: Vezi nota de studiu de la Mr 15:40.

Clopa: În Biblie, acest nume apare doar aici. Mulți bibliști consideră că Clopa este unul și același cu Alfeu menționat în Mt 10:3; Mr 3:18; Lu 6:15 și Fa 1:13. După cum arată alte exemple din Biblie, nu era neobișnuit ca o persoană să aibă două nume. (Compară cu Mt 9:9; 10:2, 3; Mr 2:14.)

discipolul pe care îl iubea: Adică cel pe care Isus îl iubea în mod deosebit. Acesta este al doilea dintre cele cinci pasaje în care este menționat un discipol „pe care îl iubea” Isus sau „pentru care Isus avea afecțiune”. (Ioa 13:23; 20:2; 21:7, 20) În general, se crede că acest discipol este apostolul Ioan. (Vezi nota de studiu de la Ioa 13:23.)

i-a zis discipolului: „Iată-ți mama!”: Din iubire și grijă față de mama sa, Maria (care era, din câte se pare, văduvă la momentul acela), Isus i-a încredințat-o lui Ioan, apostolul iubit. (Vezi nota de studiu de la Ioa 13:23.) Isus nu se gândea doar la necesitățile fizice și materiale ale mamei sale. Mai presus de toate, era preocupat de bunăstarea ei spirituală. Apostolul Ioan își demonstrase deja credința; în schimb, în ceea ce-i privește pe frații lui Isus, nimic nu indică faptul că erau discipoli la acea vreme. (Mt 12:46-50; Ioa 7:5)

vin acru: Vezi nota de studiu de la Mt 27:48.

tulpină de isop: În Scripturile grecești creștine, termenul grecesc hýssōpos, redat de regulă prin „isop”, apare doar de două ori: aici și în Ev 9:19. Erudiții au opinii diferite în ce privește planta menționată în acest verset. Unii consideră că ea corespunde plantei numite „isop” în Scripturile ebraice, plantă pe care mulți o identifică cu o varietate de măghiran (Origanum maru; Origanum syriacum). (Le 14:2-7; Nu 19:6, 18; Ps 51:7) Acest isop a fost folosit de israeliți în Egipt pentru a stropi cu sângele animalului pascal cei doi ușori și partea de sus a ușii caselor lor. (Ex 12:21, 22) Astfel, unii sugerează că această plantă era la îndemână când Isus a fost executat, întrucât fusese folosită cu ocazia sărbătorii Paștelui. Alții cred că o tulpină de măghiran nu ar fi fost suficient de rigidă ca să susțină un burete îmbibat în vin și nici suficient de lungă pentru a duce buretele până la gura lui Isus. O altă opinie este că isopul menționat aici putea fi un mănunchi de măghiran legat de o trestie și ridicat până la gura lui Isus. Această ipoteză concordă cu relatările paralele din Mt 27:48 și Mr 15:36, unde se spune că buretele îmbibat în vin acru a fost înfipt „într-o trestie”.

și-a dat spiritul: Sau „și-a dat ultima suflare”, „a încetat să respire”. Termenul „spirit” (în greacă, pneúma) poate fi înțeles aici cu sensul de „respirație” sau „forță de viață”. Lucrul acesta este confirmat de folosirea verbului grecesc ekpnéō (lit. „a expira”) în relatările paralele din Mr 15:37 și Lu 23:46 (unde este redat prin „și-a dat ultima suflare”, sau, potrivit redării alternative din nota de studiu de la Mr 15:37, „a încetat să respire”). Unii sugerează că folosirea termenului grecesc redat prin „și-a dat” arată că Isus a încetat în mod deliberat să lupte ca să rămână în viață, întrucât toate lucrurile ʻse împliniseră’. În orice caz, este cert că el „și-a dat viața” de bunăvoie. (Is 53:12; Ioa 10:11)

ziua Pregătirii: Ziua de dinaintea sabatului săptămânal. În această zi, evreii se pregăteau de sabat făcând mai multă mâncare și terminând orice activitate ce nu putea fi amânată până după sabat. Ziua Pregătirii menționată în acest verset a căzut în 14 nisan. (Mr 15:42; vezi Glosarul, „Pregătirea”) Conform Legii mozaice, corpurile moarte nu trebuiau ʻsă rămână peste noapte pe stâlp’, ci să fie înmormântate „în aceeași zi”. (De 21:22, 23; compară cu Ios 8:29; 10:26, 27)

acea zi de sabat era o zi mare: Ziua de după Paște (15 nisan) era întotdeauna un sabat, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. (Le 23:5-7) Când acest sabat special coincidea cu sabatul obișnuit (sau a șaptea zi a săptămânii evreiești, zi care începea vineri, la apusul soarelui, și se încheia sâmbătă, la apusul soarelui), el era numit „o zi mare” de sabat. Un astfel de sabat a urmat după ziua în care a murit Isus – o zi de vineri. Între 31 și 33 e.n., singurul an în care 14 nisan a căzut într-o zi de vineri a fost 33 e.n. Lucrul acesta duce la concluzia că Isus a murit în 14 nisan 33 e.n.

să le fie zdrobite picioarele: În latină, această practică se numea crurifragium. Era o formă de pedeapsă crudă și violentă, care se aplica, probabil, pentru a grăbi moartea celor atârnați pe stâlp. O persoană atârnată pe stâlp respira cu dificultate. Dacă i se zdrobeau picioarele, ea nu se mai putea ridica pentru a elibera presiunea exercitată asupra plămânilor și, prin urmare, murea asfixiată.

Niciun os nu-i va fi zdrobit: Aceste cuvinte reprezintă un citat din Ps 34:20. Când a instituit Paștele, Iehova a poruncit cu privire la mielul (sau iedul) care trebuia sacrificat în acea noapte: „Să nu-i zdrobiți niciun os”. (Ex 12:46; Nu 9:12) Pavel l-a numit pe Isus „mielul nostru pascal” și, în conformitate cu acest model profetic și cu profeția din Ps 34:20, niciun os al lui Isus nu a fost zdrobit. (1Co 5:7; vezi nota de studiu de la Ioa 1:29) Ceea ce fusese prezis s-a întâmplat întocmai, chiar dacă, din câte se pare, soldații romani aveau obiceiul de a zdrobi picioarele celor atârnați pe stâlp, posibil pentru a le grăbi moartea. (Vezi nota de studiu de la Ioa 19:31.) Soldații le-au zdrobit picioarele celor doi răufăcători atârnați pe stâlp alături de Isus, dar, când au văzut că Isus murise deja, lui nu i-au zdrobit picioarele. În schimb, unul dintre ei „i-a împuns coasta cu o suliță”. (Ioa 19:33, 34)

Iosif: Vezi nota de studiu de la Mr 15:43.

Arimateea: Vezi nota de studiu de la Mt 27:57.

iudeilor: Din câte se pare, este vorba despre autoritățile iudaice, sau conducătorii religioși evrei. (Vezi nota de studiu de la Ioa 7:1.)

Nicodim: Doar Ioan menționează că Nicodim l-a ajutat pe Iosif din Arimateea să pregătească corpul lui Isus pentru înmormântare. (Vezi nota de studiu de la Ioa 3:1.)

un amestec: În unele manuscrise apare redarea „un sul”, însă formularea din această traducere se găsește în multe manuscrise vechi și demne de încredere.

smirnă: Vezi Glosarul.

aloe: Nume dat unui arbore care produce o substanță aromatică, folosită în timpurile biblice ca parfum. (Ps 45:8; Pr 7:17; Cân 4:14) Aloea adusă de Nicodim era, probabil, extrasă din lemnul de aloe despre care vorbesc Scripturile ebraice. Când un corp mort era pregătit în vederea înmormântării, se folosea pulbere de aloe amestecată cu smirnă, probabil pentru a neutraliza mirosul corpului în descompunere. Majoritatea bibliștilor identifică arborele de aloe menționat în Biblie cu Aquilaria agallocha (al cărui lemn este numit uneori „lemn de vultur”), care în prezent se găsește mai ales în India și în zonele din jur. Acest arbore poate atinge înălțimea de 30 m. Interiorul trunchiului și al ramurilor conține rășină și ulei plăcut mirositor, din care se extrage un parfum foarte apreciat. Din câte se pare, lemnul de aloe este mai parfumat când începe să putrezească, de aceea este uneori îngropat în pământ pentru a se descompune mai repede. În trecut, el era transformat în pulbere fină, care era vândută sub numele de „aloe”. Unii bibliști consideră că termenul „aloe” din acest verset se aplică la planta care poartă în prezent denumirea botanică de Aloe vera, folosită nu pentru parfumul ei, ci pentru proprietățile terapeutice.

litre: În general, termenul grecesc lítra (la singular) făcea referire la o unitate de măsură echivalentă cu litra romană (în latină, libra), adică cu 327 g. Astfel, amestecul menționat aici cântărea aproximativ 33 kg. (Vezi Ap. B14.)

Multimedia

Cui înfipt într-un os al călcâiului
Cui înfipt într-un os al călcâiului

Fotografia prezintă o reproducere a unui calcaneu uman, străpuns de un cui de fier având 11,5 cm lungime. Artefactul original a fost descoperit în 1968, în timpul săpăturilor arheologice desfășurate în nordul Ierusalimului, și datează din epoca romană. Această descoperire arheologică pare să confirme că, în execuții, erau folosite cuie pentru a-i țintui pe condamnați pe un stâlp de lemn. E posibil ca acest cui să fi fost asemănător celor folosite de soldații romani pentru a-l țintui pe Isus Cristos pe stâlp. Artefactul a fost descoperit într-un osuar, o cutie de piatră în care erau puse osemintele unei persoane după descompunere. Acest lucru dovedește că cei care erau executați pe stâlp puteau avea parte de înmormântare.

Isopul menționat în Biblie
Isopul menționat în Biblie

Termenul ebraic și cel grecesc traduși prin „isop” în multe traduceri ale Bibliei (în ebraică, ʼezốv; în greacă, hýssōpos) pot desemna diferite specii de plante. În opinia multor erudiți, termenul ebraic ʼezốv se referă la măghiran (Origanum maru; Origanum syriacum), planta din imaginea alăturată. Măghiranul, care face parte din aceeași familie cu menta, este răspândit în Orientul Mijlociu. În condiții favorabile atinge o înălțime cuprinsă între 50 și 90 cm. În Scripturile ebraice, isopul este deseori asociat cu curățenia. (Ex 12:21, 22; Le 14:2-7; Nu 19:6, 9, 18; Ps 51:7) Scripturile grecești creștine menționează isopul doar de două ori. În Ev 9:19, unde este descris episodul în care a fost încheiat vechiul legământ, ‘isopul’ se referă, din câte se pare, la planta menționată în Scripturile ebraice. În Ioa 19:29 se spune că lui Isus i-a fost dus la gură un burete plin cu vin acru înfipt într-o „tulpină de isop”. Erudiții au opinii diferite cu privire la planta desemnată de termenul grecesc hýssōpos în acest context. Unii susțin că o tulpină de măghiran nu ar fi fost suficient de lungă pentru a ridica buretele la gura lui Isus și că, prin urmare, termenul folosit aici trebuie să se refere la o plantă cu o tulpină mai lungă, probabil meiul-tătăresc, o varietate de sorg (Sorghum vulgare). Alții cred că isopul amintit de Ioan putea fi totuși măghiran. Ei sugerează că un mănunchi de măghiran ar fi putut fi legat de ‘trestia’ menționată în evangheliile lui Matei și Marcu. (Mt 27:48; Mr 15:36)

Sulițe romane
Sulițe romane

Soldații romani erau echipați, de regulă, cu arme lungi cu care puteau străpunge sau pe care le puteau arunca. Sulița numită pilum (1) era concepută pentru a străpunge ținta. Fiind destul de grea, ea nu putea fi aruncată prea departe, dar putea străpunge o armură sau un scut. Există dovezi că legionarii romani purtau deseori pilum. Sulițele mai simple (2) erau alcătuite dintr-o prăjină de lemn și un vârf din fier forjat. Soldații din trupele auxiliare de infanterie aveau uneori în echipamentul lor una sau mai multe sulițe de acest fel. Nu se știe cu ce fel de suliță a fost împunsă coasta lui Isus.

Mormânt
Mormânt

Evreii obișnuiau să-și înmormânteze morții în peșteri sau în cavități săpate în stâncă. Aceste morminte erau, de regulă, situate în afara orașelor, excepție făcând mormintele regilor. Mormintele evreiești care au fost descoperite se remarcă prin simplitate. Fără îndoială, lucrul acesta avea legătură cu religia evreilor, care interzicea venerarea morților și nu promova ideea că, după moarte, oamenii sunt conștienți și își continuă existența într-o lume spirituală.