Dacă ai un copil adolescent, probabil că răbdarea şi calităţile de părinte îţi vor fi puse din plin la încercare. „Când văd că fiica mea nu mă respectă, simt cum mi se urcă sângele la cap“, spune Maria, o mamă din Brazilia, a cărei fiică are 14 ani. „Ne enervăm atât de rău, încât începem să ţipăm una la alta.“ Carmela, din Italia, se confruntă cu o problemă asemănătoare. Ea povesteşte: „Ori de câte ori discut cu fiul meu îmi ies din fire. Şi toate discuţiile se termină la fel: fiul meu se încuie în camera lui“.

De ce unii adolescenţi par a fi puşi pe ceartă aproape tot timpul? Din cauza anturajului? Este posibil. Biblia spune că prietenii au o mare influenţă asupra noastră — pozitivă sau negativă (Proverbele 13:20; 1 Corinteni 15:33). În plus, multe dintre divertismentele destinate tinerilor încurajează o atitudine rebelă.

Dar există şi alţi factori care pot influenţa comportamentul copilului tău. După ce i-ai identificat, îţi va fi mai uşor să-ţi controlezi reacţiile. Să analizăm câteva exemple.

Apostolul Pavel a scris: „Când eram copil mic, vorbeam ca un copil mic, gândeam ca un copil mic, judecam ca un copil mic, dar, când am devenit bărbat, am înlăturat trăsăturile de copil mic“  (1 Corinteni 13:11). După cum reiese din cuvintele lui Pavel, copiii şi adulţii gândesc diferit.

Copiii gândesc în termeni concreţi. În schimb, adulţii operează mai uşor cu noţiuni abstracte, iar când ajung la o concluzie sau au de luat o decizie privesc lucrurile în profunzimea lor. De exemplu, adulţii analizează şi latura etică a unei chestiuni şi se gândesc la consecinţele acţiunilor lor. Însă un adolescent are nevoie de timp ca să deprindă acest mod de gândire.

Biblia îi încurajează pe tineri să-şi dezvolte ‘capacitatea de gândire’ (Proverbele 1:4). De fapt, ea îi îndeamnă pe toţi creştinii să-şi folosească „puterea raţiunii“ (Romani 12:1, 2; Evrei 5:14). Totuşi, din cauza modului în care gândeşte, un adolescent ar putea ajunge să se certe cu părinţii, chiar şi cu privire la chestiuni minore, sau ar putea spune ceva ce demonstrează lipsa unei judecăţi sănătoase (Proverbele 14:12). * În acest caz, cum ai putea discuta calm cu el?

Atenţie: Când discuţi cu copilul tău, nu te gândi că trebuie să ai mereu ultimul cuvânt. Chiar dacă adolescentul nu pare să fie receptiv la sfaturile tale, probabil că le va accepta într-o măsură mult mai mare decât îţi imaginezi sau decât este dispus el să recunoască. Nu fi surprins dacă, după câteva zile, acesta îşi va însuşi punctul tău de vedere şi, poate, chiar va pretinde că aşa a gândit de la început.

„Uneori, eu şi fiul meu ne certam din cauza unor lucruri minore, de exemplu pentru că-i spuneam să nu mai fie cheltuitor sau să nu-şi mai tachineze sora. Însă, de cele mai multe ori, îmi dădea de înţeles că dorea să aflu şi părerea lui şi să fiu mai înţelegătoare. I-ar fi plăcut să spun ceva de genul: «Aaa, deci aşa stau lucrurile» sau «Deci asta e părerea ta». Privind în urmă, îmi dau seama că aş fi evitat multe discuţii în contradictoriu dacă aş fi procedat aşa.“ (Kenji, Japonia)

O bună parte din educaţia primită de un adolescent îl pregăteşte pentru ziua în care va pleca din casa părintească şi îşi va asuma responsabilităţile unui adult (Geneza 2:24). Aceasta presupune, printre altele, formarea identităţii, adică a unui set de trăsături de personalitate, de convingeri şi de valori care îl definesc ca individ. Când se va afla în situaţia de a face un lucru greşit, un adolescent care ştie ce fel de persoană vrea să devină nu se va gândi doar la consecinţe, ci se va întreba: „Ce fel de persoană sunt? După ce norme mă ghidez? Cum ar proceda într-o situaţie asemănătoare cineva care respectă aceste valori?“ (2 Petru 3:11).

Biblia vorbeşte despre Iosif, un tânăr cu un puternic simţ al identităţii. De exemplu, când soţia lui Potifar i-a propus să aibă relaţii intime cu ea, Iosif a răspuns: „Cum aş putea să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Geneza 39:9). Deşi încă nu fusese dată o lege împotriva adulterului, Iosif a înţeles cum privea Iehova acest lucru. Mai mult decât atât, cuvintele „cum aş putea“ sugerează că Iosif îşi însuşise punctul de vedere al lui Dumnezeu (Efeseni 5:1).

Şi copilul tău adolescent se află în perioada în care îşi formează identitatea. Acest lucru este benefic, întrucât concepţiile sale de viaţă îl vor ajuta să facă faţă presiunilor din partea colegilor, iar, la nevoie, să-i înfrunte (Proverbele 1:10–15). Dar el ar putea să te înfrunte şi pe tine. Ce poţi face în cazul acesta?

Formarea identităţii şi, implicit, a convingerilor care stau la baza ei nu este doar ceva firesc, ci şi benefic. De fapt, Biblia spune că un creştin nu trebuie să fie asemenea copiilor, care sunt „purtaţi încoace şi-ncolo de orice vânt de învăţătură“ (Efeseni 4:14). De aceea este bine să-i dai voie copilului tău, şi chiar să-l încurajezi, să-şi formeze propria identitate, care să aibă la bază convingeri ferme.

„Când le arăt fiicelor mele că vreau să le ascult, ele sunt mult mai dispuse să ţină cont de părerea mea, chiar dacă este diferită de a lor. Am grijă să nu le forţez să gândească la fel ca mine, ci le las să-şi formeze propriul mod de gândire.“ (Ivana, Republica Cehă)

Asemenea copiilor, unii adolescenţi îşi bat părinţii la cap până când obţin ceea ce îşi doresc. Ai grijă ca lucrul acesta să nu devină un obicei în familia ta. Deşi, dacă cedezi, spiritele se vor linişti pe moment, copilul tău adolescent va înţelege că trebuie să fie insistent pentru a obţine ceea ce doreşte. Ce ai de făcut în cazul acesta? Urmează sfatul lui Isus: „Da-ul vostru să însemne Da şi Nu-ul vostru, Nu“ (Matei 5:37). Este puţin probabil ca adolescenţii să insiste dacă ştiu că eşti ferm.

Totuşi, fii rezonabil. De exemplu, întreabă-l pe copilul tău de ce vrea să-i dai voie cu o anumită ocazie să se întoarcă mai târziu acasă. Într-o asemenea situaţie, tu nu cedezi în faţa presiunilor, ci aplici următorul sfat biblic: „Rezonabilitatea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii“ (Filipeni 4:5).

Bineînţeles, niciun părinte nu este perfect. Biblia afirmă: „Toţi ne poticnim de multe ori“ (Iacov 3:2). Dacă îţi dai seama că ai contribuit şi tu la izbucnirea unei dispute, nu te reţine să-ţi ceri scuze. Recunoaşterea unei greşeli este o dovadă de umilinţă, iar copilul tău se va simţi îndemnat să-ţi urmeze exemplul.

„Când m-am calmat după o discuţie aprinsă, i-am cerut scuze fiului meu pentru că mi-am ieşit din fire. Lucrul acesta l-a ajutat şi pe el să se calmeze şi să fie mai dispus să asculte ce aveam de zis.“ (Kenji, Japonia)